În tine se ascunde mai mult decât poate ochiul treaz să vadă

„Tinere Harun Khalifa, în tine se ascunde mai mult decât poate ochiul treaz să vadă”, i-a spus Rașid, faimosul Șah de Bla, fiului său, în minunata carte „Harun și Marea de Povești”. Este una dintre învățăturile pe care Salman Rushdie le-a trecut pe hârtie din dragoste pentru fiul său cel mare, Zafar, și este, poate, unul dintre primele lucruri pe care care un copil ar trebui să le afle ca să pornească bine echipat și curios în aventura vieții lui. „Ei bine, asta ce-o mai fi însemnând?”, se întreabă, nedumerit, copilul, iar Rașid îi răspunde într-un fel delicios, plin de imaginația capabilă să pună lumea celor mici în mișcare: „Ne-am consumat toată rația de material de copii când te-am făcut pe tine. E toată acolo, înăuntru, destulă, poate, pentru patru sau cinci copilași. Da, domnule, mai mult decât poate ochiul treaz să vadă”.

Dar, oare, noi, adulții din viața reală, suntem capabili să îi ajutăm cu adevărat pe copiii noștri să învețe această prețioasă lecție? Existența noastră, de la drumul de dimineață spre serviciu până la seara petrecută în fața televizorului, a ajuns să fie inundată de stereotipii, de imagini luate de-a gata din viața reală ori din cea de pe ecrane. Cel mai în vogă cuvânt nou intrat în vocabularul lumii cu acces la internet a fost, în 2013, „selfie”, „autoportretul” realizat cu telefonul mobil și postat pe Facebook. Nimic mai mult decât o imagine despre sine înghețată într-un stereotip, ca un fluture în chihlimbar.

Din păcate, stereotipul în care am înghețat noi, ca popor, nu este unul prea vesel. Suntem săraci, plini de nevoi, n-avem noroc și nici perspective, nu suntem în stare să ducem un lucru la bun sfârșit, nu suntem și noi capabili să ne ridicăm, așa cum au făcut-o alții. Suntem nefericiți când ne uităm la banii nemunciți ai altora, iar câștigurile noastre modeste ne fac de multe ori să ne simțim săraci până în adâncul sufletului, fără să mai conteze vreun minut că dispunem, fiecare, de mai multe resurse decât pare la prima vedere. Uitându-ne prea atent la reportajele televizate, ajungem la falsa concluzie că singurele noastre prilejuri de bucurie, ca nație, au ajuns zilele în care luăm cu asalt supermarketurile, ca să punem tradiționalul porc sau, după caz, miel pe masa de sărbători, ori cele în care invadăm poienile țării înarmați cu peturi de bere și grătare.

Ne privim, adesea, atât pe noi cât și pe semenii noștri în clișee defavorabile, pe care nu avem cum să nu le transmitem mai departe generațiilor ce ne urmează. În fiecare bărbat îmbrăcat în haine de lucru care pe stradă, vedem de multe ori „un Dorel” și prea rar ne gândim că ar putea fi un om care muncește din greu, are, poate, foarte bine grijă de familia lui și crește niște copii premianți. În fiecare femeie mai în vârstă, o pensionară, care face coadă la rețete compensate și la moaște, deși este foarte probabil să fie și o bunică bună, care le oferă nepoților povești frumoase și prăjituri delicioase. În orice absolvent de liceu, un condamnat precoce la o viață lipsită de șanse.

Am ajuns, cu timpul, să trăim într-o lume deloc de invidiat, care aduce cu locul pe care îl descria Rushdie în începutul poveștii sale: „un oraș trist, cel mai trist dintre toate, așa de devastator de trist că își uitase propriul nume. Era așezat pe țărmul unei mări îndurerate, plină de pești posaci, atât de amărâți la gust, încât cei care îi mâncau începeau să râgâie de melancolie chiar dacă cerul era senin”. Spre ultimele pagini ale cărții, după nenumărate peripeții care te țin cu sufletul la gură, băiețelul Harun Khalifa, cere și primește un final fericit. Iar lucrurile se termină cu bine nu doar pentru sine, ci și pentru întregul oraș, care se transformă, ca prin farmec, într-o lume ce sclipește de veselie.

O să îmi spuneți, poate, că este doar un final de basm, în care poate crede doar cineva care stă toată ziua cu capul în nori, necum un om serios, care trăiește cum se cuvine, cu ambele picioare pe pământ. Eu aleg însă să cred că este ceea ce li se întâmplă oamenilor care au învățat, la timpul ei, o lecție importantă: „În tine se ascunde mai mult decât poate ochiul treaz să vadă”.